poemul pare mai descatusat asa..french kiss insa - (stiu ca iar imi arat coltii!) nu merge cu vegetalul, ori nu se aude bine, ori ceva se poticneste cind il spui cu voce tare.

ca este french, neo-zeelandez sau roman un sarut ramine un tribut oferit dragostei. poate mers pe miza asta poate fi re-gindit ca titlu si vers.

cheers!

iar repetitia din ultima strofa e unul din plusurile textului, indiferent de ce povețe primesti cerul se întinde peste lume ca sacul de plastic peste cadavru oamenii se întind peste oameni ca sacul de plastic peste cadavru

Mădălina, acum „norii s-a mai răzbunat spre apus/ dar stau grămadă...” :)
(să nu se plângă ceilalți clasici că-i neglijăm.)

mulțumesc penru favoarea „favoritelor”. :)

Voi modifca îngălbenită în zdrenţuită, cred că va fi o asociere bună cu fluturii şi nu la fel de apropiată. Sunt de acord că amintiri despre viitor e un megaclişeu dar nu cred că îl voi modifica, aici nu are valoare de construcţie în sine, e ca un cuvânt prin care desemnez semnificaţia cărţii de la anticar; centrul poemului e lectura unei anumite cărţi prăfuite, ştampilate, cu anumite sensuri ce apar şi în finalul care ţi-a plăcut. Eu în general nu folosesc clişee, aici am simţit necesar. Cât despre melci - poate că e o găselniţă, dar se leagă de anatomia urechii interne şi de inaudibil, pur şi simplu am vrut să fie puţin sprinţar ca o construcţie, în raport cu fuga mea în pasul ştrengarului...vezi tu, eu am un stil puţin constructivist.
Sunt bucuroasă de trecerea ta Adrian şi de sugestii, ştiu că poeziile mele nu plac oricui şi uneori le mai modific în timp.

Paul, sub crucea lui Hristos strămoșii noștri jucau barbut. Nici mai mult nici mai puțin decît barbut. Și tu te miri că sub un psalm românii fac chestia asta după 2000 mii de ani?! Le este, ne este, în sînge. Evident asta nu înseamnă să devii cinic dar nici surprins. De fapt, cu cît e noroiul mai negru cu atît este crinul mai alb. Asigură-te numai că este crin.

Când Dorin Cozan a început a scrie “Apocalipsa după Vaslui”, ca simplă cititoare am fost atrasă de stilul literar al său (citind postări pe internet), stil pe care l-am asociat în mintea mea cu o pictură - alegere la întâmplare – a lui Dali. Sigur, e de apreciat că printre noi, mai sunt oameni care acceptă şi alte feţe/aspecte ale vieţii dincolo de nebuloasa cotidiană. Dorin este precum tapioca în scris, un vânător de iluzii, un deschizător de lumi paralele, o promiscuitate în care vrei să te laşi abandonat pentru a te regăsi mai târziu într-o arcă, “Arca lui Do”. O „călătorie spre centrul pâmântului” în care de mână cu Urmuz priveşti ciupercile gigantice ale lui Jules Verne şi te întrebi dacă citind în acest roman este posibil să faci conexiuni atât de frustrante, atât de haotice şi să spui ca un lunatic cum şi unde să-l mai încadrez şi pe acest Ştefan Cel Mare, Doamne, în ce moment ne-am desprins de „ligheanul” lui Cozan şi în ce moment ne-am întâlnit “domnişoară Absurd”?
De remarcat uşurinţa frazei, plăcerea cititorului de „a fi dus de nas” cu bună ştiinţă, “prostit literar”, aş spune: până unde va merge Dorin cu toată şarada aceasta minunată şi de ce trebuie să se sfârşească? Aerul romanului este de factură intelectuală, autorul mizând pe minţi ascuţite. Nu ai nicio scuză ca cititor când te arunci conştient în plasa cozaniană şi nu numai, în general vorbind, eşti “responsabil de greşeli”, te sufoci cu umor negru, te aşezi pe coate şi dai următoarea şi următoarea filă din carte şi nu regreţi. Mă gândeam dacă se poate transpune romanul pe o scenă de teatru, să-l vedem pe Ştefan Cel Mare cu “pletele lui blonde” , „ca spicul copt” cu „ochii lui ca flacăra centralei de apartament”, pe piţipoanca din Ferentari, umbra domnişoarei absurd materializată, ş.a.m.d.
Ar fi multe de spus despre stilul cozan, despre dicteu şi dicton la Cozan, despre dualism dar şi despre monismul aristocratic corcit, acolo unde ne detaşăm de Ferentari şi chiar de Ştefan Cel Mare, unde începe Do din gamă şi urcăm portativul prin domnişoara absurd. Nu trebuie să ne mire peiorativul la acest autor, expunerile bombastice, emfaticul din simplul motiv pentru care ele trebuie în mod obligatoriu să survoleze aerul romanului, este impetuos necesar să fim electrocutaţi stilistic. Dacă se moare de râs sau de tragic, asta însemnează că tragicul-comic la români naşte câte un Cannes. Dacă e de bine sau de rău citind “Apocalipsa după Vaslui” personal eu aş spune aşa cititorilor, citând din Pascal: Daca Dumnezeu nu există, nu pierzi nimic crezând în El, dar dacă El există şi nu crezi, atunci ai pierdut totul.

P.S. Am avut plăcerea să primesc de la Dorin Cozan cu semnătură acest roman şi nu regret că l-am citit şi pe hârtie mai cu seamă că sunt adepta scrisului pe hârtie.

Bine aţi făcut domnule Manolescu Gorun, bună treabă domnule Dorin Cozan!

e un text mai vechi în care am mai tăiat de curînd, pentru a scăpa de balast. enjoy! :) sd

mulțumesc pentru observații și comentarii, Daniela și Maria. țin să precizez că finalul s-a vrut intenționat puțin agramat

alma ai dreptate.imi cer scuze pentru greseala...

e atata dragoste si tata lumina in povestile tale, Elia, incat nu poti sa le citesti si sa nu se involbureze acel rest de candoare pe care il mai purtam in noi. mi-e greu sa comentez aici, dar, pentru a-mi justifica penita, voi spune ca gasesc admirabil modul in care ai impletit dialogul cu scrierea biblica si claritatea "traducerii" ei pentru nivelul de intelegere al unui copil. admirabile, de asemenea, si replicile lui Mic, prin ele ne readuci acea perpetua uimire si curiozitate a copilariei, drept pentru care eu spun "multumesc." penitza.

și e chiar simplu: trebuie să existe pe lume și unii ca tine care să se întrebe. mult și fără sens.

Cami, te asigur că aici poți să îți exprimi orice părere, pozitivă sau negativă, cu privire la textele care se publică pe hermeneia, atâta vreme cât comentariul tău se va încadra în prevederile regulamentului. Așa te și rog să faci și de acum în continuare, fără a îți exprima astfel de îndoieli care nu își află locul. Prin urmare, revino și lasă un comentariu pe text.

Mi-a plăcut acest text învăluit în ambalajul său îngălbenit de vreme, mi-au plăcut nuanțele derivînd din culoarea primordială a caniculei. Ideea finală: limbajul diferit al personajelor îi conduce spre acel numitor comun, paharul cu apă, înțeles după aptitudinile, latidunile și anotimpurile fiecăruia.

unde vezi tu mai trandafiri aici. sint macesi. Rosa canina. astia or fi rude cu trandafirii dar sint salbatici. eu zic sa te uiti la paradoxul dintre deficienta in dragoste si inimile care ardeau. p.s. eu daca scriu "despre dragoste" nu cred ca devin "feminin". dimpotriva, sper ca invers.