In primul rind o mica obiectie: cred ca titlul "impreunarea cu patul" mi se pare putin nepotrivit in corelatie cu atmosfera textului. Dar e posibil sa fie si un joc al autorului, un joc ludic. Personal optez pt 1:6., mi se pare foarte puternica. Remarc inventivitatea din 1:13. La inceput am mustacit crezind ca e o adunatura de criza, insa totul s-a rezolvat elegant prin termenul posesiuni. O psaltire la cheie de usa metalica in adevaratul sens al cuvintului. Finalul foarte puternic, de asemenea.
mi-a plăcut poemul acesta, ioan. mi-a plăcut mult prima strofă dar fără "vieții mele", doar "m-am blocat între etaje". finalul, deosebit, percutant. și după " mi-a spus duios ea" aș tăia restul strofei, parcă devine prea explicativ.
dar, oricum frumos exprimate sentimentele pentru toamna din viața ta. Daniela
Mulțumesc pentru că mi-ai atras atenția asupra locului unde s-ar potrivi mai bine textele mele. Nu știu de ce ar fi naive gândurile firești, normale, obișnuite. Nu-mi place să chinui textul, să-l ciopârțesc până nu mai înțelegi nimic din el. Cursivitatea naivității mele chiar îmi place. Să exploatez ce mă determină să scriu și să filtrez aceasta, ceva-ul acela care ma determină, înseamnă să fiu de acord cu trecerea inspirației, cu pierderea stărilor și trăirilor mele. Cu cât gândești mai mult un lucru cu atât își pierde orice sens. Îmi pare rău că dacă scriu nu înseamnă că fac literatura. Eu așa credeam. Sau probabil nu poate fi "introdus" la categoria literatură. Posibil. Cert este că mă voi strădui să iau în considerare sfaturile tale. Măcar de curiozitatea dacă poveștile și poeziile mele vor prinde la public fiind chinuite (poate nu se va observa...:).
Să îți urăști propria dragoste e un lucru ce merită scris, iar Virgil Titarenco face asta aici cu măiestrie. Și vezi cum clocotește ura zgâlțâită din rărunchii unui trup zdrențuit. Căci aceasta face dragostea ce-i urâtă, nimicește orice alt sentiment. Cuvintele ori expresiile acestei uri clocotitoare, aproape nebunești, vin din două sfere semantice. Una este a diafanului și a unui sensibil aproape sublimat: "subțire", "caligrafic pe umeri...", "visuri", "pântec în care te plămădesc", "magma albastră a gândului", "seducător", "adulmecând", "o mie de șoapte", "strecurat" și bineînțeles "dragoste". A doua sferă este una a grotescului, a absurdului, a nonsensului, a nimicirii: "mâzgălesc", "negru demențial", "obsesiv", "bici", "zile inutile", "necunoscuți vulgari și anoști", "coaja ruptă a unei răni" și, respectiv, bineînțeles, "urăsc" repetat anamnetic, o ușurare, ca o încercare a dezlipirii de suflet a unei poveri interioare. Aceste două sfere semantice antagonice intră în contrast (chiar în expresii mixte ca "negru demențial de subțire", "biciul lui și o mie de șoapte", "strecurate infidel", "cancerul nopții", "cumplită apropiere" ș.a.), și poate tocmai pentru acest fapt, reușesc să dea unui sentiment foarte greu de definit, cum este ura, o expresie atât de puternică încât naște în cititor revelația descoperirii esenței unei trăiri care doar poetic, cred, poate fi descrisă. Iar aici e făcută cu supra măsură. Sentimentul pendulării urii înseși între o limită spirituală și una imanentă, între amintire și realitate, între potențialitate și golire de sens, își trage seva din același contrast. Opoziția dragoste - ură este opoziția dintre sublim și prăbușire, între extaz și agonie. Aici are loc zbaterea celui care trăiește sentimentul de ură, iar soluția se vede: alunecarea în poet, ridicarea celei mai ucigătoare arme care este cuvântul, retragerea cu torțe în poezie. Dacă dragostea este sentimentul regăsirii de sine în celălalt, ura este cel al pierderii, al distrugerii, al izolării sinelui într-o angoasă autodistructivă (dar, iată, productivă poetic) prin lipsa reflectării în celălalt. Această zbatere respiră din fiecare expresie a poemului, izvorăște din fiecare chinuită contorsionare sufletească descrisă și scrisă cu sânge acolo, ce-și găsește o inegalabilă expresie într-o formulă poetică ce se constituie și în centrul inimă al poeziei: "urăsc cuvintele care îmi vin în minte despre tine". Demult nu ma mai citit ceva atât de bun și de hrănitor. Un adevărat dans al cuvântului.
well, întotdeauna m-a uimit spiritul de observație al almei pentru lucrurile neesențiale. îmi aduce aminte de o anecdotă care spune că un șoricel din provincie a vizitat cîndva londra și a reușit să ajungă chiar sub tronul reginei. cel mai important lucru pe care l-a văzut acolo (și cu care s-a lăudat o viață întreagă) au fost șireturile de la pantofii persoanei care stătea pe tron. probabil că totul este o chestiune de perspectivă.
Un text excelent, cu o primă unitate foarte puternică. Alegoria lapidară a creşterii/dezvoltării morţii (sora moarte doarme liniștită/ în vârful unghiei), începând din materie şi continuând în spirit, văzută dintr-un unghi oniric; inversarea realităţilor ((lipind un dreptunghi negru pe reversul/ fiecărui vis), care mi-aduce aminte de
Astfel, într-a veciniciei noapte pururea adâncă, Avem clipa, avem raza, care tot mai ţine încă... Cum s-o stinge, totul piere, ca o umbră-n întuneric, Căci e vis al nefiinţei universul cel himeric...; introducerea subtilă a ideilor de destin hazardat (atenție/e scris în grabă) şi risipire existenţială (se ciugulesc sentimente), insignifianţa sau negarea ipostazelor biologice şi spirituale în faţa mortii (eu sunt copilul/omul pot fi/bătrânul/dar nu), fie ele concomitent ori cronologice; revenirea la înaintarea spre moarte şi creşterea acesteia în alt mod (ludic?), altundeva (suflet?) (schimbându-și poziția/sora moarte/zâmbește), fac din această poezie un prilej bun de meditat, de respirat, de trăit.
Mi-a plăcut modul aproape expeditiv al scrierii, detaşarea şi curăţenia. Nimic în plus, nicio forţare, nicio chiftea filosofico-poetizantă, aşa cum putem intâlni în alte texte scrise pe tema aceasta, totul este natural, închegat... E o împletire armonioasă între poezia cerebrală şi cea de stare.
am citit cu emoţie acest poem, mărturisesc că în minte îl purtam pe prinţul Mîşchin, privind o fotografie cu femeia iubită, bineînţeles e cu totul altceva aici, depărtându-mă de emoţia iniţială, doar un pic, cât să întrezăresc, cu grija care se autoimpune, succesiunea tabloulurilor. mi se pare un pic desuet pentru mine să spun aceste lucruri, pentru că totul pare, în poemul meu de azi, atât de frumos şi ireal! am remarcat şi finalul, care zguduie cumva cadenţa versurilor, şi care implică structurile cele mai intime ale emotivităţii
Distinsă Adriana Lisandru vă mulțumesc pentru faptul ca ați citit acest poem. Fiind eu un "old man", copilaria mea a coincis cu perioada bolșevizării României de către sovietici. Credința mea este că poezia nu trebuie să planeze doar în spații evenescente ci, câteodată, poate îndrăzni să plonjeze în istorie. Părinții mei, învățători români fiind, au fost obligați sa învețe, în 1948 - la seral - limba rusă, și asta în mod inutil, pentru că la clasă, în școala generală, nu se preda limba rusă. M-am temut că poemul nu va plăcea, pentru că mai tinerii mei confrați vor face mai greu conexiunile și, în fond, puțin le pasă de acei ani foarte îndepărtați. Vă mulțumesc pentru înțelegere și pentru "peniță".
iată că eu mă mir de opinia lui Dorin. adică, sînt de acord că (oarecum superficial vorbind) este probabil adevărată. Dar mă gîndeam că un filosof e niţeluş mai... metafizic şi îi cade la inimă mai degrabă dimensiunea nematerială a lucrurilor. Adică la urma urmei ce importanţă are dacă sînt din plexiglas sau sticlă de Murano, sau oţel, sau din aur, sau sînt făcute din pixeli. La urma urmei tot un fel de realitate materială sînt iar ceea ce contează sau are greutate este valoarea, semnificaţia lor. Acoperirea lor în "banca de valoare literară" pe Hermeneia. Este adevărat că sînt frumoase şi ne bucură asta şi îi mulţumim lui Aalizeei. Dar au valoare doar în măsura calităţii actului de jurizare şi a pretenţiilor şi elitismului pe care îl promovează şi îl va promova Hermeneia. Cel puţin aşa văd eu lucrurile. Dar s-ar putea să fiu puţin cam idealist primăvara aceasta.
am respect față de Oriana, însă aici, textul de mai sus e ca o supă fără prea mult condiment. aici avem un caz clasic de evidențiere a autorului și nu a textului (penițe date persoanei și nu scriiturii). și nu mai demult decât cu o zi în urmă se discuta pe chat/comentarii că pe Hermeneia nu se evidențiază autorul ci texul. Parol? unii stau cu penițele la onor parc-ar trece prin site însuși Logosul și-i musai să sărim în picioare! și astfel iar miroase a fantoma tovarășului care trebuie aplaudat... și, și, și... directorul are și el slăbiciunile lui. sau mai bine ar trebui să tac?
am urmărit cu atenţie tot ce ai postat, poze, proză, ba am tras cu ochiul şi pe blog, interesat fiind de secțiunea visualart. faptul că am tăcut ţine doar de o anumită discreţie care se potrivește firii mele. şi de ce nu, înainte de a face un comentariu, e bine să lăsăm informaţia un pic la macerat.
revin la proza ta. eu am agreat mereu această formă de exprimare la persoana I şi fără prea mult dialog. a pune personajele să dialogheze este o adevărată artă şi dacă nu o stăpînești te faci repede frate cu artificialul ca să treci puntea suspinelor. o dată. a doua oară, cred că abordarea textului la persoana I te obligă la o anumită sinceritate, în primul rînd faţă de tine ca autor . această –hai să-i zicem autoimpunere-e ca un filtru (o autoreglare step by step) care te trage de mînecă să nu îți duci de nas partenerul de drum, cititorul.
găsesc în textele tale aceste ingrediente. și chiar dacă exprimarea impune o anumită interiorizare, ea nu e lîncedă, e vie. plăcut!
bun. se pare că nu îți tremură mîna pe condei. să punem unele scăpări de construcție pe seama trecerii în plan secund a detaliilor.
exemplu: „el și artur își puneau banca la stradă, și se zgâiau la mașinile care treceau ca doi doctori în mecanică.” – la mașinile care treceau ca doi doctori în mecanică??
și mai sînt dar las în seama autorului.
încă de la Platon durează acest război rece. potrivit lui, alungarea poetului din cetate e singura cale prin care adevărul va triumfa...:) în ce priveşte Troia s-ar spune că ştiinţa vicleană a lui Ulise a învins. de fapt a învins frumuseţea legendei lui Homer. aşa şi în gîndirea omului de ştiinţă nu există cucerire fără poezia ce duce la ea ca ipoteză de lucru. Ferud chiar spunea că "oriunde merg găsesc că un poet a fost acolo înaintea mea"...Într-adevăr e vorba aici doar de adevărul lor scientologic, de bisericuţa lor realistă care nu suportă sefeul poetic. cu atît mai puţin cel religios. referitor la ultimul adevăr, care ar putea explica totul, particularul nu explică nimic din universal e doar o intuiţie efemeră în el şi asta îl face poetic nu ştiinţific...
În ce privesc definiţiile acelea sumt puse acolo la mintea ştiinţei. evident că religia e mai mult decît se crede în mediile ştiinţifice altfel am fi vorbit cu toţii de ea ca de o teoremă expirată. şi nu e doar imaginaţia baza ei sau a poeziei dar aşa le place ştiinţificilor să creadă că au inventat coada la cireaşă.
e clar că nici ateismul ştiinţific nici creştinismul fanatic nu sunt răspunsuri. în continuare poezia stă între ele şi-şi vede liniştită de treabă. chiar dacă e arătată cu degetul la modul negativ. să vedem între adevăr credinţă şi frumos cine va salva lumea. voi ce credeţi?
nu vreau sa repet ceea ce a spus Virgil care are insa dreptate ...uite doar acest fragment are ceva interesant care merita revalorificat in alt context "din memoria care plutește pe ape întinse poleite cu ceață, un tărâm de candoarea celui ce nu știe, celor ce întreabă, asemenea curgerii poemului mă uit spre un dumnezeu care a încremenit în zâmbet, cel puțin pentru mine." dar este doar o idee. nu costa nimic, nu dauneaza grav sanatatii. ce zici?
aranca - multumesc ca tragi cu ochiul pe-aici:) nu ti-am spus mai mult, ca sa-ti umpli mintea singura cu ce culoare doresti, toamna are o paleta atat de generoasa si apoi tu stii ... prefer genul asta de scriere, schitele fara prea multa nuanta permit mai multa libertate, ma intereseaza insa sa stiu daca reusesc sa transmit suficient. primesc cu reala placere, „seninul” trimis de tine, multumesc! beniamin – incantata de trecerea ta peste aceste versuri si reliefarile bine definite... apropo de „scenografie”, cineva mi-a spus (nu stiu cat de in serios) referindu-se la unele scrieri ale mele, ca as merita un nume de scena:) acum, daca ma gandesc mai bine, parca „pruncilor acestora flamanzi”, le-ar fi placut mai mult „ciresele” , doar ca nu incadrau cu toamna, oricum imi ramane ca tema ... multumesc si de „imparteala” pe care ai vazut-o:) lucian – multumesc de semn si de faptul ca mi-ai spus ce anume ti-a placut. mie personal, imi place mai mult „inocenta luminii apunand in merele coapte” dar cred, ca un titlu bine ales, face de multe ori poezia.
Ce am scris aici este poezie. :-) Am plantat mai multe sensuri și probleme. Cine înțelege asta bine, cine nu iarăși bine. Mulțumesc că vă bateți capul cu experimente poetice ce par nesemnificative. Voi vedea pe parcurs ce răspunsuri se înfiripă la întrebarea "unde e textul?". Bianca, e relevant că ai adus în discuție "locul" și "dependența".
Dacă-l lași, așa rămâne. Îți spun din experiență, și eu am fușerit partea finală a unei proze mai întinse și așa a rămas, că nu mai găsești starea în care ai scris.
te rog sa te consideri avertizata. La urmatoarea incalcare, de genul acesta, a regulamentului este posibil sa ai contul suspendat pe Hermeneia.
Imi cer scuze de la Emilian ca sint nevoit sa fac astfel de comentarii disciplinatorii aici.
Despre text. Parerea mea, Emilian, este ca va trebui sa te auto-depasesti. Deja simt ca folosesti aceleasi pensule, aceleasi culori, aceeasi tusa, again and again. Chiar ultima strofa, suna mai degraba a tragism din filmele care placeau in atmosfera conturata a modernismului. Acum e altfel. Si tu o stii. E nevoie de rafinament(rafinare), inovatie si surprinzator. Altfel risti o anumita plafonare.
Singura strofa care mi se pare remarcabila este penultima.
Doar umila mea parere.
- filtrele sînt opționale
- apasă aici ca să anulezi filtrul
Dorin, corect, toate poeziile mele sună a jurnal. Însă, nu știu cum vezi tu trădarea. Mulțumesc pentru încă o lectură.
pentru textul : despre dimineți ce sunt deIn primul rind o mica obiectie: cred ca titlul "impreunarea cu patul" mi se pare putin nepotrivit in corelatie cu atmosfera textului. Dar e posibil sa fie si un joc al autorului, un joc ludic. Personal optez pt 1:6., mi se pare foarte puternica. Remarc inventivitatea din 1:13. La inceput am mustacit crezind ca e o adunatura de criza, insa totul s-a rezolvat elegant prin termenul posesiuni. O psaltire la cheie de usa metalica in adevaratul sens al cuvintului. Finalul foarte puternic, de asemenea.
pentru textul : psaltirea după Lilith demi-a plăcut poemul acesta, ioan. mi-a plăcut mult prima strofă dar fără "vieții mele", doar "m-am blocat între etaje". finalul, deosebit, percutant. și după " mi-a spus duios ea" aș tăia restul strofei, parcă devine prea explicativ.
pentru textul : viaţa mea este o femeie numită toamnă dedar, oricum frumos exprimate sentimentele pentru toamna din viața ta. Daniela
nicodem - daca ai ceva sa-mi spui te ascult, in loc sa vb aiurea pe alte pagini ai putea sa spui pe textele mele ce ai de spus.
pentru textul : Bun venit pe Hermeneia 2.0 dePrimul mi-a plăcut. Chiar mult.
pentru textul : Haiku ( 1 ) deMulțumesc pentru că mi-ai atras atenția asupra locului unde s-ar potrivi mai bine textele mele. Nu știu de ce ar fi naive gândurile firești, normale, obișnuite. Nu-mi place să chinui textul, să-l ciopârțesc până nu mai înțelegi nimic din el. Cursivitatea naivității mele chiar îmi place. Să exploatez ce mă determină să scriu și să filtrez aceasta, ceva-ul acela care ma determină, înseamnă să fiu de acord cu trecerea inspirației, cu pierderea stărilor și trăirilor mele. Cu cât gândești mai mult un lucru cu atât își pierde orice sens. Îmi pare rău că dacă scriu nu înseamnă că fac literatura. Eu așa credeam. Sau probabil nu poate fi "introdus" la categoria literatură. Posibil. Cert este că mă voi strădui să iau în considerare sfaturile tale. Măcar de curiozitatea dacă poveștile și poeziile mele vor prinde la public fiind chinuite (poate nu se va observa...:).
pentru textul : Iubire deFotografii noi - trimise de A.A.A. :) - aici:
http://virtualia.wordpress.com/2011/10/23/virtualia-xiii-multumiri-mirar...
pentru textul : Virtualia XIII - mulţumiri, mirări şi poezie la Iaşi dedragă Paul, eu cred că voiai să răsfeți pe cineva și s-a întâmplat să fiu eu de gardă!...
glumesc. numai mulțumirile și reverența mea sunt serioase. ;)
pentru textul : tatuaj în sârmă ghimpată desorry Margas dar tot nu înțeleg de ce ți-ai cumpărat dolari. de ce nu ți-ai cumpărat euroi? și nu mai erai nevoită să dai vina pe greenspan. ;)
pentru textul : Crăciun crizat - 2011 deNu pot decât să vă rog să citiți și restul textului pentru a fi sigur că nu e povestire, nu e artă! Cu siguranță, părerea mea e subiectivă.
pentru textul : Salcia deSă îți urăști propria dragoste e un lucru ce merită scris, iar Virgil Titarenco face asta aici cu măiestrie. Și vezi cum clocotește ura zgâlțâită din rărunchii unui trup zdrențuit. Căci aceasta face dragostea ce-i urâtă, nimicește orice alt sentiment. Cuvintele ori expresiile acestei uri clocotitoare, aproape nebunești, vin din două sfere semantice. Una este a diafanului și a unui sensibil aproape sublimat: "subțire", "caligrafic pe umeri...", "visuri", "pântec în care te plămădesc", "magma albastră a gândului", "seducător", "adulmecând", "o mie de șoapte", "strecurat" și bineînțeles "dragoste". A doua sferă este una a grotescului, a absurdului, a nonsensului, a nimicirii: "mâzgălesc", "negru demențial", "obsesiv", "bici", "zile inutile", "necunoscuți vulgari și anoști", "coaja ruptă a unei răni" și, respectiv, bineînțeles, "urăsc" repetat anamnetic, o ușurare, ca o încercare a dezlipirii de suflet a unei poveri interioare. Aceste două sfere semantice antagonice intră în contrast (chiar în expresii mixte ca "negru demențial de subțire", "biciul lui și o mie de șoapte", "strecurate infidel", "cancerul nopții", "cumplită apropiere" ș.a.), și poate tocmai pentru acest fapt, reușesc să dea unui sentiment foarte greu de definit, cum este ura, o expresie atât de puternică încât naște în cititor revelația descoperirii esenței unei trăiri care doar poetic, cred, poate fi descrisă. Iar aici e făcută cu supra măsură. Sentimentul pendulării urii înseși între o limită spirituală și una imanentă, între amintire și realitate, între potențialitate și golire de sens, își trage seva din același contrast. Opoziția dragoste - ură este opoziția dintre sublim și prăbușire, între extaz și agonie. Aici are loc zbaterea celui care trăiește sentimentul de ură, iar soluția se vede: alunecarea în poet, ridicarea celei mai ucigătoare arme care este cuvântul, retragerea cu torțe în poezie. Dacă dragostea este sentimentul regăsirii de sine în celălalt, ura este cel al pierderii, al distrugerii, al izolării sinelui într-o angoasă autodistructivă (dar, iată, productivă poetic) prin lipsa reflectării în celălalt. Această zbatere respiră din fiecare expresie a poemului, izvorăște din fiecare chinuită contorsionare sufletească descrisă și scrisă cu sânge acolo, ce-și găsește o inegalabilă expresie într-o formulă poetică ce se constituie și în centrul inimă al poeziei: "urăsc cuvintele care îmi vin în minte despre tine". Demult nu ma mai citit ceva atât de bun și de hrănitor. Un adevărat dans al cuvântului.
pentru textul : urăsc dewell, întotdeauna m-a uimit spiritul de observație al almei pentru lucrurile neesențiale. îmi aduce aminte de o anecdotă care spune că un șoricel din provincie a vizitat cîndva londra și a reușit să ajungă chiar sub tronul reginei. cel mai important lucru pe care l-a văzut acolo (și cu care s-a lăudat o viață întreagă) au fost șireturile de la pantofii persoanei care stătea pe tron. probabil că totul este o chestiune de perspectivă.
pentru textul : crăciun fericit - 2011 deUn text excelent, cu o primă unitate foarte puternică. Alegoria lapidară a creşterii/dezvoltării morţii (sora moarte doarme liniștită/ în vârful unghiei), începând din materie şi continuând în spirit, văzută dintr-un unghi oniric; inversarea realităţilor ((lipind un dreptunghi negru pe reversul/ fiecărui vis), care mi-aduce aminte de
Astfel, într-a veciniciei noapte pururea adâncă,
Avem clipa, avem raza, care tot mai ţine încă...
Cum s-o stinge, totul piere, ca o umbră-n întuneric,
Căci e vis al nefiinţei universul cel himeric...; introducerea subtilă a ideilor de destin hazardat (atenție/e scris în grabă) şi risipire existenţială (se ciugulesc sentimente), insignifianţa sau negarea ipostazelor biologice şi spirituale în faţa mortii (eu sunt copilul/omul pot fi/bătrânul/dar nu), fie ele concomitent ori cronologice; revenirea la înaintarea spre moarte şi creşterea acesteia în alt mod (ludic?), altundeva (suflet?) (schimbându-și poziția/sora moarte/zâmbește), fac din această poezie un prilej bun de meditat, de respirat, de trăit.
Mi-a plăcut modul aproape expeditiv al scrierii, detaşarea şi curăţenia. Nimic în plus, nicio forţare, nicio chiftea filosofico-poetizantă, aşa cum putem intâlni în alte texte scrise pe tema aceasta, totul este natural, închegat... E o împletire armonioasă între poezia cerebrală şi cea de stare.
Felicitări!
pentru textul : refuz deam citit cu emoţie acest poem, mărturisesc că în minte îl purtam pe prinţul Mîşchin, privind o fotografie cu femeia iubită, bineînţeles e cu totul altceva aici, depărtându-mă de emoţia iniţială, doar un pic, cât să întrezăresc, cu grija care se autoimpune, succesiunea tabloulurilor. mi se pare un pic desuet pentru mine să spun aceste lucruri, pentru că totul pare, în poemul meu de azi, atât de frumos şi ireal! am remarcat şi finalul, care zguduie cumva cadenţa versurilor, şi care implică structurile cele mai intime ale emotivităţii
las bineînţeles şi semnul meu de apreciere.
pentru textul : scurtă aplecare înaintea trupului meu deDa, Acteon, credeam că ai corectat deja :). Recitind, nici expresia din jargon, din final, parcă nu sună tocmai bine.
pentru textul : Drumul mătăsii deai dreptate,cred că mi-am dat cu pudră şi-n ochi,iţi mulţumesc de atenţionare.
pentru textul : make-up atras în spirala ADN-ului deDistinsă Adriana Lisandru vă mulțumesc pentru faptul ca ați citit acest poem. Fiind eu un "old man", copilaria mea a coincis cu perioada bolșevizării României de către sovietici. Credința mea este că poezia nu trebuie să planeze doar în spații evenescente ci, câteodată, poate îndrăzni să plonjeze în istorie. Părinții mei, învățători români fiind, au fost obligați sa învețe, în 1948 - la seral - limba rusă, și asta în mod inutil, pentru că la clasă, în școala generală, nu se preda limba rusă. M-am temut că poemul nu va plăcea, pentru că mai tinerii mei confrați vor face mai greu conexiunile și, în fond, puțin le pasă de acei ani foarte îndepărtați. Vă mulțumesc pentru înțelegere și pentru "peniță".
pentru textul : Băieți de cauciuc vor săruta fete de cauciuc deiată că eu mă mir de opinia lui Dorin. adică, sînt de acord că (oarecum superficial vorbind) este probabil adevărată. Dar mă gîndeam că un filosof e niţeluş mai... metafizic şi îi cade la inimă mai degrabă dimensiunea nematerială a lucrurilor. Adică la urma urmei ce importanţă are dacă sînt din plexiglas sau sticlă de Murano, sau oţel, sau din aur, sau sînt făcute din pixeli. La urma urmei tot un fel de realitate materială sînt iar ceea ce contează sau are greutate este valoarea, semnificaţia lor. Acoperirea lor în "banca de valoare literară" pe Hermeneia. Este adevărat că sînt frumoase şi ne bucură asta şi îi mulţumim lui Aalizeei. Dar au valoare doar în măsura calităţii actului de jurizare şi a pretenţiilor şi elitismului pe care îl promovează şi îl va promova Hermeneia. Cel puţin aşa văd eu lucrurile. Dar s-ar putea să fiu puţin cam idealist primăvara aceasta.
pentru textul : premiile „Astenie de primăvară” - Hermeneia 2010 deam respect față de Oriana, însă aici, textul de mai sus e ca o supă fără prea mult condiment. aici avem un caz clasic de evidențiere a autorului și nu a textului (penițe date persoanei și nu scriiturii). și nu mai demult decât cu o zi în urmă se discuta pe chat/comentarii că pe Hermeneia nu se evidențiază autorul ci texul. Parol? unii stau cu penițele la onor parc-ar trece prin site însuși Logosul și-i musai să sărim în picioare! și astfel iar miroase a fantoma tovarășului care trebuie aplaudat... și, și, și... directorul are și el slăbiciunile lui. sau mai bine ar trebui să tac?
pentru textul : Psalmul 41291 deam urmărit cu atenţie tot ce ai postat, poze, proză, ba am tras cu ochiul şi pe blog, interesat fiind de secțiunea visualart. faptul că am tăcut ţine doar de o anumită discreţie care se potrivește firii mele. şi de ce nu, înainte de a face un comentariu, e bine să lăsăm informaţia un pic la macerat.
revin la proza ta. eu am agreat mereu această formă de exprimare la persoana I şi fără prea mult dialog. a pune personajele să dialogheze este o adevărată artă şi dacă nu o stăpînești te faci repede frate cu artificialul ca să treci puntea suspinelor. o dată. a doua oară, cred că abordarea textului la persoana I te obligă la o anumită sinceritate, în primul rînd faţă de tine ca autor . această –hai să-i zicem autoimpunere-e ca un filtru (o autoreglare step by step) care te trage de mînecă să nu îți duci de nas partenerul de drum, cititorul.
găsesc în textele tale aceste ingrediente. și chiar dacă exprimarea impune o anumită interiorizare, ea nu e lîncedă, e vie. plăcut!
bun. se pare că nu îți tremură mîna pe condei. să punem unele scăpări de construcție pe seama trecerii în plan secund a detaliilor.
exemplu: „el și artur își puneau banca la stradă, și se zgâiau la mașinile care treceau ca doi doctori în mecanică.” – la mașinile care treceau ca doi doctori în mecanică??
și mai sînt dar las în seama autorului.
toate bune.
pentru textul : am evadat un timp (2) desă te regăsesc aici, aproape că ştiam că vei aduce un plus acestui text.
pentru textul : îşi spunea singură şi cam atât demulţumesc frumos.
încă de la Platon durează acest război rece. potrivit lui, alungarea poetului din cetate e singura cale prin care adevărul va triumfa...:) în ce priveşte Troia s-ar spune că ştiinţa vicleană a lui Ulise a învins. de fapt a învins frumuseţea legendei lui Homer. aşa şi în gîndirea omului de ştiinţă nu există cucerire fără poezia ce duce la ea ca ipoteză de lucru. Ferud chiar spunea că "oriunde merg găsesc că un poet a fost acolo înaintea mea"...Într-adevăr e vorba aici doar de adevărul lor scientologic, de bisericuţa lor realistă care nu suportă sefeul poetic. cu atît mai puţin cel religios. referitor la ultimul adevăr, care ar putea explica totul, particularul nu explică nimic din universal e doar o intuiţie efemeră în el şi asta îl face poetic nu ştiinţific...
pentru textul : Războiul rece dintre ştiinţă şi poezie deÎn ce privesc definiţiile acelea sumt puse acolo la mintea ştiinţei. evident că religia e mai mult decît se crede în mediile ştiinţifice altfel am fi vorbit cu toţii de ea ca de o teoremă expirată. şi nu e doar imaginaţia baza ei sau a poeziei dar aşa le place ştiinţificilor să creadă că au inventat coada la cireaşă.
e clar că nici ateismul ştiinţific nici creştinismul fanatic nu sunt răspunsuri. în continuare poezia stă între ele şi-şi vede liniştită de treabă. chiar dacă e arătată cu degetul la modul negativ. să vedem între adevăr credinţă şi frumos cine va salva lumea. voi ce credeţi?
Da, as vrea sa subliniez inca o data ca e de preferat ca fiecare sa isi ajusteze pozele si sa isi editeze profilul
pentru textul : migrația, editorii și fotografiile denu vreau sa repet ceea ce a spus Virgil care are insa dreptate ...uite doar acest fragment are ceva interesant care merita revalorificat in alt context "din memoria care plutește pe ape întinse poleite cu ceață, un tărâm de candoarea celui ce nu știe, celor ce întreabă, asemenea curgerii poemului mă uit spre un dumnezeu care a încremenit în zâmbet, cel puțin pentru mine." dar este doar o idee. nu costa nimic, nu dauneaza grav sanatatii. ce zici?
pentru textul : girovag al maculelor dearanca - multumesc ca tragi cu ochiul pe-aici:) nu ti-am spus mai mult, ca sa-ti umpli mintea singura cu ce culoare doresti, toamna are o paleta atat de generoasa si apoi tu stii ... prefer genul asta de scriere, schitele fara prea multa nuanta permit mai multa libertate, ma intereseaza insa sa stiu daca reusesc sa transmit suficient. primesc cu reala placere, „seninul” trimis de tine, multumesc! beniamin – incantata de trecerea ta peste aceste versuri si reliefarile bine definite... apropo de „scenografie”, cineva mi-a spus (nu stiu cat de in serios) referindu-se la unele scrieri ale mele, ca as merita un nume de scena:) acum, daca ma gandesc mai bine, parca „pruncilor acestora flamanzi”, le-ar fi placut mai mult „ciresele” , doar ca nu incadrau cu toamna, oricum imi ramane ca tema ... multumesc si de „imparteala” pe care ai vazut-o:) lucian – multumesc de semn si de faptul ca mi-ai spus ce anume ti-a placut. mie personal, imi place mai mult „inocenta luminii apunand in merele coapte” dar cred, ca un titlu bine ales, face de multe ori poezia.
pentru textul : merele s-au făcut prunci flămânzi deCe am scris aici este poezie. :-) Am plantat mai multe sensuri și probleme. Cine înțelege asta bine, cine nu iarăși bine. Mulțumesc că vă bateți capul cu experimente poetice ce par nesemnificative. Voi vedea pe parcurs ce răspunsuri se înfiripă la întrebarea "unde e textul?". Bianca, e relevant că ai adus în discuție "locul" și "dependența".
pentru textul : poveste de dragoste între fiica văcarului și prințul deșertului deDacă-l lași, așa rămâne. Îți spun din experiență, și eu am fușerit partea finală a unei proze mai întinse și așa a rămas, că nu mai găsești starea în care ai scris.
pentru textul : in the pursuit of happiness (V, final) deda, este acum inapoi. scuzele de rigoare
pentru textul : sequoia I dete rog sa te consideri avertizata. La urmatoarea incalcare, de genul acesta, a regulamentului este posibil sa ai contul suspendat pe Hermeneia.
pentru textul : nada te turbe deImi cer scuze de la Emilian ca sint nevoit sa fac astfel de comentarii disciplinatorii aici.
Despre text. Parerea mea, Emilian, este ca va trebui sa te auto-depasesti. Deja simt ca folosesti aceleasi pensule, aceleasi culori, aceeasi tusa, again and again. Chiar ultima strofa, suna mai degraba a tragism din filmele care placeau in atmosfera conturata a modernismului. Acum e altfel. Si tu o stii. E nevoie de rafinament(rafinare), inovatie si surprinzator. Altfel risti o anumita plafonare.
Singura strofa care mi se pare remarcabila este penultima.
Doar umila mea parere.
ideea e bună și m-am gîndit și eu la ea. și nu e nevoie să fie doar virtual.
pentru textul : trofeu Hermeneia dePagini