mie mi se pare finalul remarcabil, iti ramine in memorie

:) Mi-a plăcut teribil cum ai inserat anunțul într-un text literar care mă cam prinsese prin tematică. Eram deja prin parcul din fața casei memoriale a lui Ciprian Porumbescu aflat la 25 de km de mine :) În același timp încercam să îmi imaginez „marea aceea de toyote și gmc-uri” în contrast cu drumul șerpuit, aproape pustiu, ce duce spre satul marelui compozitor.
Felicitări pentru ideea concursului! Așteptăm detaliile organizatorice.

o declaratie sincera, dar lipsita de forma fermecatoarea a iluziei poetice. trezeste oarecum in cititor o placuta stare versul "am planeta luminii la mine-n pântec", dar urmatorul vers vine să explice taina acestuia, ceea ce face din poem doar o mare și sinceră mărtuire de iubire.

zidul pentru mine are o simbolistica aparte... reprezinta aceea parte care desparte, care separa si peste care nu se fac pasi, pentru ca el zideste pasi... mi-amintesc acum cuvinte spuse de tine candva: „Pașii noștri curg între lumina zâmbetului și lacrimă, între strigătul nașterii și tăcerea morții, între luciu și rugine. Macroscopic și aparent pașii noștri se destramă, dar ei rămân eterni prin cetățile cuvântului rostit și ale celui nerostit” „zidul” tau poarta iernile, poverile, inlantuirea si muzica unui tinut indepartat, atat de indepartat incat cu greu se poate aduna sub copertile aceluiasi gand... eu iau cu mine doar muzica:)

'la afaceri' se desculță?? 'excepțiile confirmă regula'- evita sa folosesti expersii-clisee.. fara sa ai un sens in spatele lor care sa evadeze din banal... in rest... se poate mai mult, in mod sigur, sunt ideiin poem, care dezvoltate separat si mai atent, mai ne'grabit.. pot deveni poezii. asa, pare o chestie pe care ai scris'o ca tot voiai sa scrii... salutari Adriana

nu știu dacă era nevoie să scrii „iubire” la început. poate că era mai bine să o lași subînțeleasă. sau poate că o puteai lăsa ca ultimul rînd.

poate ne spui si cite ceva despre " Lectorul de imagini. Vandalism arhitectural în București. 1980-1987" - ar fi interesant

casandra, observ că foloseşti virgula în comentarii. din păcate o foloseşti defectuos. în limba tipărită (şi chiar în cea scrisă) după virgulă se lasă spaţiu. lipsa lui face citirea obositoare.

Ma bucur să te găsesc aici, Loredana. Părerea ta mă interesează mult pentru că și tu scrii proză, și poate vezi mai bine culisele unei scrieri. Hm, mă voi gândi bine ce și dacă scot de pe undeva ideea ceasului. Când am scris textul nu am reluat ideea în final pentru impact, ci ca o concluzie, ca o sentință. Dar dacă se poate crea un impact-sentință, de ce nu? Mă mai gândesc. Te mai aștept, și-ți mulțumesc pentru aprecieri.

dar, după părerea mea, care poate fi greşită, ceva nu merge, nu se leagă în cazul de faţă.
Mă pot gândi la un peisaj hibernal, trezind în mine (autorul) anumite nostalgii, suferinţe, etc .Pot asocia “zburdă flori de cireş” – metaforă a fulgilor de nea – dar, “de sori înflorit-au magnolii” nu se mai încadrează în peisaj!!
“atât de limpede era în ochii tăi” ; Ce era limpede??? Aş fi zis: în limpezimea (claritatea, puritatea) ochilor tăi mi-am scăldat palmele, dacă vrei, până la cina cea de taină???
Frunza de nuc degerată, copacii plini de promoroacă, susţin ideea peisajului amintit. Asta zic eu. Şi mai spun, că este doar o părere, pe care, evident, nu trebuie să o contabilizezi. Cu stimă, dacă îmi este permis, zapata.

Sa stii ca si eu am teoretizat si am cautat sa inteleg pentru mine insumi unde se duce pofta de a scrie si care sunt premisele intime pentru care inspiratia iti da tarcoale... cred ca este vorba de doua mari principii si pe care tu, de asemenea, le-ai atins... unul este echilibrul... nu cred ca se poate scrie sau eu nu pot scrie decat daca ma aflu in acea stare tranzitorie ce marcheaza trecerea intre doua momente de echilibru, adica hai sa-i zicem pe nume:haosul... pentru ca poezia este tocmai dibuirea drumului laolalta cu toata nesiguranta directiei, cu tentatia intoarcerii la ultima clipa de confort psihic ingemanata cu disperarea de a ramane acelasi... a fi multumit, a trai bine cu tine insuti poate duce rareori la poezie si atunci eventual iti ies niste psalmi frumosi. Al doilea principiu este cel al pasiunii (poti sa-i zici fantasma, patima, in-dragostire, nebunia ca acel ceva care excede normalul etc) fara de care nu poti accesa tocmai acele trairi primare, autentice, tribale pe care fiecare dintre noi le avem dosite prin suflet. Un om echilibrat poate fi un excelent mestesugar de cuvinte insa nu cred ca poate scrie poezie care sa impresioneze, care sa se adreseze personal cititorului. Pana cand nu o sa iesim din casa, prietene, pentru a ne afunda inspre mijlocul padurii tare ma tem ca vom pune burta, o sa zambim cu pipa in coltul gurii atenti la detalii dar o sa facem exclusiv critica amintindu-ne de vremurile bune :))

fără pardesiu mă simt ca o pată de culoarea kaki - tare-mi place cum a iesit asta!

vezi de 'holbeste', ca sa holbeaza lumea la tine:)

Andu, îmi dezamăgești așteptările. Mai încearcă...

Revenind, după sfatul întotdeauna bun al nopţii, aş mai observa că textul pe care-l comentăm e, de fapt, un cântec de lume (adică de viaţă şi de moarte). Dar nu o manea. Vine din folclor, trece prin Anton Pann, ocoleşte, poate, pe la Garcia Lorca şi apoi pe la Miron Radu Paraschivescu, se molipseşte de imaginarul urban şi de melancoliile cartierelor mărginaşe, adastă puţin prin lamentaţiile marelui Nichita şi, iată, poposeşte aici, pe hermeneia, dându-ne bătăi de cap. Ceea ce e, la urma urmei, foarte bine.