Domnule Gorun, nu sunteți singurul care opune cunoașterii occidentale pe cea orientală.. Dar nici predecesorii dvs nu au avut parte, atunci, de ascultători foarte receptivi. Un exemplu: „Așadar, nu în partea substanțială trebuie căutată explicația lucrurilor, ci dimpotrivă, în partea esențială, ceea ce s-ar traduce în termeni de simbolism spațial spunând că orice explicație trebuie să plece de sus în jos și nu de jos în sus. Această remarcă este deosebit de importantă pentru noi, fiindcă oferă imediat motivul pentru care știința modernă este în realitate lipsită de orice valoare explicativă.” Rene Guenon, Simbolismul crucii [Da, știu, iarăși ajung la el...și iarăși spun că aveți multe în comun; chiar dacă el se referă aici la știință, observația se aplică și logicii. ] Și acceași idee, doar altfel formulată, din articolul despre profesorul Polkinghorne, din care citam astăzi: “…o observație extrem de interesantă a lui J.P., referitoare la modul în care raționează unii cercetători, mod pe care Polkinghorne l-a denumit „gânditul de la coadă la cap” (textual, „bottom up”). Pentru că, spune J.P., sunt oameni care „gândesc pornind de la experiment și de acolo spre înțelegere. Aceștia nu pornesc de la principii generale pe care să le considere de la început adevărate; ei speră pur și simplu să afle cum arată realitatea”. Celebrul scandal al “găinii Piltdown”, de exemplu, e grăitor în ce privește posibilele consecințe ale unei astfel de cercetări… [Dar mai bine atașez linkul, articolul, deși vechi, este interesant în întregime; și, citindu-l, am avut bucuria să constat că nu numai mie mi-a atras atenția acel izomorfism – cum numește Thyerry Magnin relațiile de acest fel - existent între teoaria cuantică și primele versete din Evanghelia lui Ioan! ] Și apoi, de ce ne-am mira, când chiar Aristotel spune: „“Suntem de părere că avem cunoaștere despre un lucru nu în felul sofiștilor, adică una accidentală, ci când credem că cunoaștem cauza de care depinde lucrul, anume ca fiind cauza lui și nu a altuia, și apoi când am înțeles că este imposibil ca el să fie altul decât este.” O astfel de afirmație este ușor de răstălmăcit – nu conteaza că unul din înțelesurile posibile ar fi :” Cunoaștere absolută nu există”, câtă vreme un altul este: “Dacă avem o cauză, avem cunoaștere!” Îmbucurător este că acum, strânse cu ușa impredictibilitații, elitele din teologie, filosofie și știință încearcă să construiască un pod, numit transdisciplinaritate. Care își propune, după spusele lui Basarab Nicolescu, să descopere „ceea ce se află în același timp între discipline, ceea ce trece prin ele și ceea ce e dincolo de orice disciplină. Finalitatea ei constă în înțelegerea lumii actuale, unul din imperative fiind unitatea cunoașterii.” O încercare disperată aproape de a reface mariajul unor discipline de multă vreme divorțate, pentru a da o nouă șansă copilului zguduit de lungile certuri parentale? O întoarcere către concepția lui Toma d’Aqiuno - necesitatea unui acord între rațiune și credința? Sau – mai mult – readucerea în prim plan a acelui Intelect Unic al lui Averroes, fără de care Intellectus adeptus nu este decât oglindă acoperită? Mă întreb însă: ar fi putut fi altele particularitățile gândirii occidentale actuale dacă concilierea dintre Aristotel și Creștinism nu s-ar fi întâmplat în perioada Renașterii din sec. XII, ci anterior acesteia – în perioadă carolingiană, de pildă, când anonimatul nu fusese cu totul spulberat de individualism, iar tentația îmbrăcării diverselor interpretări în culorile personale era mai redusă. Deși sec. XII, cu ghibelinismul și Abelard, exercită asupra mea un fel de fascinație, recunosc. În cartea pe care am citit-o așteptând partea a treia a eseului dvs., ”Între Știință și religie”, Thyerry Magnin identifică și la Aristotel o formă de complementaritate – hilemorfismul, ( neglijat, în discursul lor, de către unii din discipolii târzii) însă își păstrează anumite rezerve și îl definește drept o „complementaritate disimetrică”, deoarece îi lipsește caracterul de reversibilitate. „. Materia merge spre Formă, ființa spre ne-ființă, Germenele spre Act, în vreme ce unda nu merge spre corpuscul, de exemplu.(...) Am putea concluziona că hilemorfismul conduce la o simbioză fără opoziție radicală și ireductibilă în timp, în vreme ce complementaritatea menține antagonismul și ireductibilitatea.(...) În plus, complementaritatea este o metodă legată de problema complexității, mult mai profund decât hilemorfismul.” Mă întorc la observațiile dvs: „Ori dacă nu mai dispunem de axiome și reguli de inferență universal valabile, orice previziune (deductibilă) încetează. Mai grav, dacă realitatea ne-o ia înainte și abia post-mortem inventăm o logică pentru orice nouă situație «reală» ivită pe neașteptate, ajungem la non-sens.” În același volum, Magnin vorbește despre o tendința din ce în ce mai accentuată „de a căuta sensul pe fond de non-sens” , ca și de „sensul misterului” ; de fapt, cartea cuprinde, pe lângă opiniile autorului, și recenzii ale unor scrieri aparținând câtorva gânditori moderni, toate ilustrând intențiile și direcțiile trasndisciplinaritatii. Să le iau pe rând: 1) căutarea sensului pe fond de non-sens este parte a filosofiei morale. Ea s-ar datora, în viziunea autorului, unui „dinamism de bază al rațiunii", care se activează, așa cum spuneați, în situații limită, atunci "când gândirea se lovește de real și își dezvăluie finitudinea în încercarea de a-l reprezenta”, fiind, înainte de toate, o alegere morală, chiar dacă cel care o face nu este pe deplin conștient de caracterul ei imanent (ba chiar îl poate nega.) Orice demers, de natură științifică sau filosofică, spune Magnin, „nu este lipsit delegătură cu noțiunile de bine și de rău: susținerea certitudinii (sau invers, a incertitudinii, este văzută ca pozitivă sau negativă în funcție de indivizi. Este vorba atunci de un angajament moral, de decizii de ordin etic. De altfel, înfruntările între diferitele școli de gândire, în fiecare disciplină, exprimă opoziții care, în știință, de exemplu, nu sunt doar de ordin tehnic, ci și de ordin etic”...exemplificând aici cu dezbaterile legate de teoriile evoluției. Termenul de „dinamică a rațiunii” și teoria sa îi aparține, de fapt, chiar lui J.Ladriere , care îl face cunoscut în a sa „L’Ethique et la Dinamique de la raison”. Un fundament al acestei alegeri ar fi acceptarea a „alterității fundamentale” văzută drept o „tensiune către unitate”, iar acceptarea aceasta duce la o re-constituire a subiectului cunoscător. Iarăși văd interacțiunea obiect-subiect. (O paranteză cu rol analogic: această „tensiune către unitate” necesară cunoașterii m-a dus cu gândul la tensiunea celor trei „coarde de arc”, cei trei guna-și ai hinduismului, necesară creației.) Citez: „După Ladriere, în loc să considerăm activitatea umană practică ca pe o simplă rezultantă a unor procese de infraconstiinta aparținând spațiului și timpului (...) analiza poate fi inversată. Trebuie atunci să vedem în această activitate umană manifestarea a ceea ce a acționat în procesele de infraconstiinta. Considerăm atunci morala ca un proces, care pornește de la alteritatea unei totalități percepute ca exterioritate, cu care subiectul se afirmă și devine creator.” Și conchide că aceste căutări ale sensului pe fondul non-sensului generat de antagonisme își află originea tot într-o „articulație”, cea dintre „subiect și realul căruia îi aparține acest subiect, articulație între unicitatea subiectului și multiplicitatea realului în care acționează subiectul.” Oare m-aș hazarda prea mult dacă aș face o analogie între această articulație și ceea ce doctrinele orientale numeau „stațiunea divină” (Islam), „Invariabilul Mijloc” (daoism) sau „Sfântul Palat” (Kabbalah) ori, într-o formulare succintă ce le cuprinde pe toate trei, punctul din mijlocul crucii tridimensionale, unde contrariile se resorb? Mergand mai departe, Magnin ne trimite la E.Weil , care, în a sa „Logica filosofiei (1950), afirmă că discursul filosofic se sprijină pe un „refuz al violenței”, [al contradicțiilor]. :” Reflecția arată că viața conștiintei se află între sens și non-sens, și ambele sunt constant prezente în discurs. Pentru moment, e suficient să amintim polarități precum limbaj-condiție, decizie-situație, eu-lume. Putem spune că adevărul este domeniul [cunoașterii filosofice], și că tot ce umple acest domeniu și ne oferă existența lui este non-sensul.” Soluția ar fi întoarcerea la interioritate, singura care ne ajută să regăsim „universalitatea pierdută”. Pentru că, de vreme ce ”rațiunea nu se închide asupra ei înșiși’ , doar înălțarea către universal poate oferi valoare acțiunilor personale. [Ar putea constitui acest plan ascendent un „nivel de realitate” superior, de felul celui posulat de Basarab Nicolescu, unde pot coexista atât sensul, cât și non-sensul?] Dar, după un alt „invitat” al lui Magnin, și anume E.Levinas , acceptarea alterității, ca și cale către cunoaștere, și întoarcerea către interioritate nu trebuie să semnifice nicidecum o disoluție a subiectului în obiect - pentru că dacă în această relație libertatea ar fi abolită, n-ar mai fi vorba de cunoaștere, ci de „sechestrarea unei ființe de către o altă prin participarea lor comună la rațiunea în care nici o ființă nu privește chipul celuilalt, ci unde toate ființele se neagă una pe cealaltă.” În opinia celui din urmă, discursul clasic al ontologiei se sprijină tocmai pe această „tensiune primă între identic și celălalt” - o posibilă motivație a „fricii de infestare” de care vorbeați dvs. Evadarea din această capcană ar fi cunoașterea în libertate, în „separare”; ea ar permite cu adevărat „întâlnirea”. Nemaiexistând teama de a fi absorbit de celalat, dispare și necesitatea de a-l nega. „Exterioritatea, că esență a ființei, semnifică rezistența multiplicităților sociale față de logica ce totalizează multiplul. Pentru această logică, multiplicitatea este o decădere a lui Unu sau a Infinitului, o diminuare în ființă pe care ființele multiple ar trebui să o depășească pentru a reveni la multiplu de Unu, de la finit la infinit.Metafizica, suportul cu realitatea, adică cu superioritatea, indică în schimb faptul ca raportul între finit și infinit nu constă, pentru finit, în a se absorbi în ceea ce îi stă în față, ci a rămâne în ființă sa proprie, a se mulțumi cu ea, a acționa aici, în lumea asta.„ (E. Levinas, Eseu asupra exterioritatii). Și încă un citat despre sens/non-sens, care mi-a atras atenția atât prin poezia, cât și prin concizia sa: „Sens și non-sens sunt amestecate precum grâul cu neghina din parabolă... Existența nu este absurdă, ci contradictorie” (F.Varillon, Smerenia lui Dumnezeu) En fin de compte, Magnin conchide că această filosofie morală ce permite căutarea sensului pe fond de non-sens „poate constitui un pod pentru un dialog transdisciplinar profund.”