... erată: titlu ceva gen Blind Neo:)

ceea ce ne apropie de un poet cand ii citim versurile, e culoarea cuvintelor lui. spun eu „culoare” pentru ca mi se pare mai sugestiv , ea putand armoniza mai bine legaturile de atingere cu sufletul. caci un cuvant chiar bine scris poate sa nu iti atinga sufletul si atunci dintr-o loialitate obligatorie fata de arta, poti recunoaste calitatea lui, fara insa a trezi in tine aceea adiere... eu mi-amintesc inca de cand te-am citit prima data, era... dar nu are importanta asta, ca am rezonat atat de usor la cuvintele tale, era ca o completare a ceea ce eu as fi vrut sa spun si bineinteles nu reuseam. am simtit nevoia sa spun asta... si acum fara nici o pretentie de critica, doar din punctul de vedere a cuiva ce stie simti mai bine decat scrie, incerc sa spun... cuvintele padurii, inaltate deasupra timpului care face legea, au duiosia unei iubite parasite, e un protest si o acceptare deopotriva, caci cel ce moare odata cu frunzele, poate renaste odata cu mugurii, cel ce dezgroapa singuratatea dintre coaste si o aseaza intre frunzele moarte, poate sapa singur albia destinului... imi place „inima ta dreapta”, cea care creste invizibil mai mare decat trupul... ceea ce ne apropie de oameni in general, poate fi uneori umbra cuvantului nerostit, care pluteste bland deasupra, atat de aproape, ca se face sarbatoare prin noi. scuze pentru „Calian” din raspunsul din pagina mea, chiar imi placea imainte de a cunoaste semnificatia reala a lui „Cailean”.

Dacă aş comenta acest poem am senzaţia că aş strica ceva. Oricum, te transpune într-o atmosferă ireală cu multă, foarte multă, poezie. Tot cu multă consideraţie, felicitări pentru bucuria poeziei.

D-le Nicodem, v-au sărit capacele orgoliului creator degeaba. Eu m-am referti strict la text, d-voastră mi-aţi sărit, cu lopata, în cap... exact când îmi serveaţi lecţii de moralitate. Despre gramatică - aveţi decenţă să păstraţi liniştea; eu fac typo-uri, adevărat, dar, în rest, vă pot preda, fără să aştept mulţumiri. Deoarece v-am tot rugat să vă referiţi la text, nu la persoana mea, vă dau un avertisment. La următoarea abatere, vă voi propune pentru suspendare.

prima parte promite. si poate era bine sa te opresti dupa primele sapte versuri. restul e balast

eu am crezut pînă în ultima clipă că jazz ambiental e scrisă de un poet și am încercat –fără succes - să intuiesc autorul. am simțit că e un adversar redutabil. sînt plăcute aceste surprize și interesante trăirile din culise. mulțumesc , felicitări și ție, sper că ne e permis acest răsfăț după o noapte de beție poetică.

Bine v-am găsit, mulțumesc de încurajare, mă bucur că ți-a plăcut.

Citesc sârguincios mereu ce scrie Emilian, dintr-un reflex condiționat care, bănuiesc, mă alătură celebrului câine al lui Pavlov... se aprinde becul, eu vreau să mănânc. Însă nu găsesc de mâncare din păcate decât pe același Emilian Pal fragil, sensibil, care scrie parcă mereu înlăcrimat, și care, uneori, deși nu mă satură de poezie, îmi mai smulge câte o lacrimă... așteptându-l cum singur ne declară pe alt site pe Claudiu Toșa ca pe un Dumnezeu înviat...
Talentat însă foarte nehotărât, fără o personalitate literară proprie, Emilian Pal are noroc totuși că este încă tânăr, spre deosebire de alții, mulți la număr, care nu și-au descoperit vocea nici la 50 de ani, categorie în care foarte probabil mă situez și eu.
Cât despre Claudiu Toșa prefer să nu comentez pentru că mi se pare (afirmație de evaluat doar de către cei care-l cunosc personal pe constănțean) an overated silent talent.

Emiemi, m-aș bucura dacă ai fi mai explicit ,pentru că ai intrat pe tărâmul sensibil al creației poetice care plutește într-un univers cu legi imponderabile și efemere. Dacă o poezie ar fi coerentă în sensul că toți cititorii ar înțelege același lucru, ea ar trebui expulzată într-o formulă matematică. Mulțumesc pentru trecere

Am venit cu surle și trâmbițe să dezmorțesc oleacă hermeneia. Glumă – n’am mutre că puneam o față zâmboacă.

poemul are calitatea de a crea o proiectie intr-o lume aparent fantastica, a simbolurilor necunoscute nemuritorilor, unde spatiul, timpul vin si se intorc intr-o alta dimensiune, enigmatica, purtind suflul epopeelor launtrice, tatuate adinc in sufletele insingurate, devastate. si iata, scribul Ligriv se intoarce cu fata spre muntele sorilor gemeni, sa caute tarimul Labirinthiei, presarat cu spinii si lacrimile proscrisilor, in asteptarea altui rasarit. "Triști, arborii Labirinthiei au fost singurii martori ai primei noastre nopți fără dragoste..." e doar marturia scribului Ligriv in piatra constiintei sale.

Corina, mulțumesc de trecere și pentru semn. Încep cu sfârșitul. Din sugestia ta referitoare la titlu, nu pot deduce decât următoarele:

ori pur și simplu ai citit și interpretat textul în alt fel de cheie,
ori te aflai încă sub influența ultimului tău text pe care l-ai scris și publicat(recunosc, l-am citit ca pe un poem-poveste , care conține mai multă imaginație, decât adevăr)aici și în altă parte,
ori ai căzut victimă unei șarade/dezinformări/bârfe(să sperăm că nu...)

Varianta ta, din păcate, nu-mi surâde, pentru că încerc să evit pe cât posibil inversarea locului părților de vorbire în propoziție. Mai ales când e vorba de verbe. Oricum, mulțumesc pentru efortul depus. Eugen

Merci de trecere. Am sa ma mai gindesc. Probabil ca nu e rea ideea.

"din ce în ce mai aproape cu gust negru tăișul iubirii" iată trei rînduri care m-au făcut să "simt". poate oarecum m-am împiedecat în "făcute căuș privirile noastre" deși expresia m-a fascinat totodată.. un sentiment ambivalent