Remarc:
,,o mână de gânduri
care spintecă piepturi,
scoțând la lumina
lunii neomul din om,
umbra de pasăre
înalt cuvântătoare." Un poem de o acurateţe rară!

chiar foarte mult, plaja de lirism este foarte bine dozată, după părerea mea. pe alocuri însă e sesizabilă o notă care alunecă prea mult înspre patetism, dar, având în vedere tema aleasă, e un fapt de la sine înţeles că nu deranjează mult.

"sufletul arunca cu firimituri pe drum." aici aş modifica, prin "sufletul arunca firimituri pe drum".

ca să concluzionez, o poezie bună, aş mai reciti-o cu plăcere.

textul acesta este o proza pe care autorul a fractionat-o intr-o forma de strofe dar nu reuseste sa treaca de pragul poeziei. desigur ni se poate spune ca acest prag este un fel de „fuzzy line” despre care nu se mai cade să vorbim astăzi. dar hai sa fim seriosi, asta nu inseamna ca orice poveste este poezie. si nu ma refer la forma (asa cum de fapt se deduce si din critica mea).

mi-au placut unele idei si expresii, la fel, pariul textului, insa, separat, e mai dificil; o piesa de puzzle, o cautare. unde-i sampania aia ...?

Mulțumesc, Marina, de primirea caldă. Mă bucur să întâlnesc aici prieteni vechi și noi în ale versului.

cu deosibita bucurie, placere a fost din partea mea. va multumesc pentru perceptie si apreciere onorat de vizita

un poem în care imaginile se îmbină fantastic. un poem tablou.

o sa fie taiate mult si bine padurile in romania. sa nu-i spuna satulul flamandului sa nu taie padurea, pentru ca dauneaza ecosistemului... oricine ar fi, ar taia padurea sa-si ia o casa, o masina, daca ar putea. iar cei ce mostenesc paduri o si fac, cu complicitatea autoritatilor. noua ne e usor sa comentam de pe margini, insa ce i-ar putea determina s-o faca pe-a sfintii intr-o lume in care aproape nimeni nu mai e corect?

Maia, tin sa te avertizez din pozitia mea de batran cu oasele tari ca daca apuci pe aceasta panta a celor trei de R poetici nu te vei mai putea intoarce niciodata la naivitatea superba de a crede ca ai scris ceva nou. Asa ca... faci ce crezi de cuvinta, U have been worned :-) Insa orice ar fi, raman un cititor fidel si unde mai pui acolo, un admirator din loja. Andu

Aș zice că e o poezie de zile mari. Începutul e-n forță, în prima strofă cuvintele primesc brusc valoare metaforică, semnificații atente, parcă reiterând câteva din cugetările sculptorului invocat. Concizia din strofa imediat următoare, pare ieșită de sub loviturile dălții. Apoi o interesantă iradiere semantică dinspre miezul subiectului înspre elemente conexe cărora li se conferă astfel noi sensuri, adică dinspre piatra ”tăcerii”, spre Jiul care ”doar murmură”.

Finalul nu l-am prea înțeles.

problema a fost pusa, atunci cand s-a cautat limbajul universal (vezi printre altele ideea de mathesis universalis sau incercarile lui avicenna daca nu ma insel, care au condus la computer ul de astazi) un limbaj absolut ar fi si incercarile filosofiei, literaturii, stiintei, teologiei samd atunci cand unul din aceste domenii incearca sa se subtituie celorlalte in explicatii, teorii, viziuni asupra lumii. insa, in sens general, limbajul absolut este limba tuturor limbilor, limbajul cel mai tare, cel mai util, daca vreti. care cuprinde celelalte limbaje si exprima ceea ce altele nu pot. nu as aminti aici premisa receptarii logos ului divin. pt ca ceea ce unii numesc logos divin altii numesc simplu logos, ratio, vointa de putere, ego samd. daca un limbaj e superior altora apare f interesant in luc lui Curtius, Literatura si Evul Mediu Latin, unde, in clasificarea domeniilor cunoasterii, poezia nu ocupa un loc tocmai onorabil. problema pusa aici, ce limbaj prevaleaza, care e cel mai demn de urmat, pare o pseudoproblema din cauza faptului ca cele 2 paradigme par a fi incomensurabile. si, din alt pct de vedere, poezia si filosofia devin notiuni incrucisate (vezi poezia filosofica) interesante aici sunt nu atat raspunsurile, cat prejudecatile care ne fac sa practicam un limbaj in defavoarea altuia. mai ales, pt noi romanii, lirici si mioritici din tata in fiu. pt ca , fireste, nimeni nu se naste filosof...

"îmi înteleg singurătatea acum când mă uit în sufletul tău ca într-o fântână fără sfârșit" Nimic nu îi lasă orbului necunoașterea. Nimic nu îi oprește mersul cu degete lumini împrăștiind. Acest poem despre singurul lăcaș de alb este gândit parcă în coloane de ape, fără sfârșit. Nu iubire, ci înălțarea dincolo d eorice închipuire a ei. Nu vers căutat, ci ritmul unor pulsații creatoare, acolo unde cuvintele se articulează unul din altul, în metafore cuprinzătoare de sensuri concentrice. Desigur, uitarea își are rostul, când lași loc în tine apoi unei alte ierni, unui alt om, unui alt orb. Unui alt înger. Inspirație, viață lină și cer deschis ție, în timpurile nașterilor sfinte. Ela

erate - uf, nelipsitele erate! autor sintetic* si transmințatorul unor învățături extrem de vechi* scuze- tasta T a laptopului meu trage chiulul, uneori.

1.ploaia care curge, curge - am preferat aceasta exprimare in locul uneia de gen: cade neincetat, cade fara oprire. "Curge" sugereaza mult mai bine abundenta de apa care cuprinde totul, in anotimpul ploios. 2. nu este alba, ca de zapada, ci este "chipul alb, ca de zapada care a-nceput sa se topeasca". scoasa din context, expresia "alba ca de zapada" este si normal sa nu iti spuna mare lucru. Ce vroiam sa sugerez prin aceasta imagine? chipul perfect alb al gheisei pe care se preling lacrimile, "topind" fardul. thanks again, for reading my poem!