Cezar,
Mie, însemnările tale mi se par frumoase şi îmi amintesc întrucâtva de Alecu Russo. Cred, totuşi, că ai putea înlocui ,,ascensionalitate'' cu ,,ascensiune''. Şi mai sunt câteva mici erori: ,,privirera'', ,,excrescenţe a pietre'' (corect: pietrei), ,,ce crează (corect: creează) impresia'', ,,anotimpurie''. Cu stimă.

Lucian, n-am vrut să dezvolt această poezie,deși aș fi putut, mi s-a părut că atunci ar fi fost mai explicită, așa, fiecare poate vedea ce dorește. Mă bucur că ai scis câteva cuvinte și ai încercat să vezi ceva. Cu aceeași prietenie, Cami

aceeași mireasmă poetică, un fel de a scrie sonete păstrând umorul în creuzetul liric. delicat: "Aprilie – aleargă-n mine miei."

Mă bucur chiar, doamnă. Mai este un text care încurcă pe acolo. Mai era unul, dar l-aţi "exmatriculat" de tot. Cu respect, Cezar

păi şi eu mi-aş dori să apar lângă o tufă de mazăre dar să fie mazărea aia cu pantaloni în carouri. deci spun da şi eu, hic et nunc. succes cu baraca ta!

Asta-i ipoteza „inflationista” – a dilatarii continue. Mai mult, sau mai puțin, larg acceptata. Dar se iteste, printre altele (inca), si aia pulsatorie. Ca sa nu mai vorbesc ca Rees (dar si altii) zice c-ar fi vorba de mai multe universuri sau, cum le numeste el, poetic: „multiversuri”; care „comunica” intre ele prin „gravitoni”. Ca sa nu mai amintesc de „gaurile de vierme” si de „plecarea” materiei din infimul nostru univers, prin „gaurile negre”, ca sa faca Bum, Bum prin alte parti si de „venirea” de materie prin „gaurile albe”; de istorii „inconsistente” ale universutilor si alte alea. Asa ca bietul Eminescu ar innebuni azi de-a binelea (si nu cum zic unii c-ar fi avut una si alta prin cap, sange si alte alea de natura „fizica”). Si daca tot te-ai apucat de „experimente”, experimenteaza si tu cum ai con-vorbi cu iubita aia a ta despre balamucul asta si despre stramosii vostrii. E o sugestie. Dar, cum nu esti Eminescu, nici o sansa sa innebunesti genial (era sa pun in paranteze, un (t) intre „i” si „a”, dar m-a speriat Reglementul; cu asta nu te joci ca devine, din ce in ce, mai „consistent”). Spor la treaba. Ce-si face omul cu mana lui….asa si pe dincolo. In rest, ca sa zic? Ma iau si eu dupa Younger Sister si zic ca nu-mi displace poezia. Dar nici ca m-a dar gata. Acelasi de cand ne stim. P.S. Pe vremea impuscatului se zice ca Domnia Sa S-ar fi dus la o fabrica de dulciuri (aia de pe langa str. Octavian Cocorascu - pe la Lemetru – pe unde, candva, ma jucam …. in. tarana). Si nimereste pe linia de fabricare a biscuitilor. Si cum se pricepea la orice, constata filosofic: „biscuiti”! Secretarul de partid: Biscuim, biscuim! Sa Traiti Tovarase Prim Secretar! Ce sa facem si noi: „Biscuim, biscuim….”

Excelente com-urile tale! Îţi sugerez – şi cei care sunt interesaţi de acest „dosar” cred că ţi-ar fi recunoscători – să postezi un text separat cu ele asamblate, la rubrica „Revistă literară” cu subtitlul „Documentar” pe care l-am folosit şi eu. Sau, dacă mai sunt şi alte idei, vom putea – căzând împreună de acord cei ce le vor emite – să schimbăm acest subtitlu cu unul mai sugestiv, legandu-l de "Manifeste", de exemplu.

Stefan, daca vei citi cu atentie cele 2 comentarii ale mele, nu m-am aratat nicaieri frustrata sau atinsa din punct de vedere religios fata de continutul textului tau. Credinta mea nu-i o frunza in vant sa fie clintita de vorbe. E drept ca si eu am invatat, la fel ca, probabil, Queen Margot sau Gebeleizis, sa nu iau numele Domnului in desert nici macar in gluma, dar nu-ti cer sa aderi la aceleasi invataturi. Eu m-am referit la injuraturi, la limbajul acesta care este interzis de regulament (nu de catre Bianca Goean). Si, pentru stiinta ta personala, eu nu, nu injur, decat de pisici, si incerc sa renunt si la asta. Nu ca asta ar trebui sa conteze pentru tine sau altii, nu persoana mea sau a ta sunt in discutie aici, ci textelepe care le postam. Textul tau incalca regulamentul, tu esti membru hermeneia. Este simplu, te rog nu mai incerca sa deturnezi discutia si argumentele si, din nou, sa pozezi ca victima a sistemului. E deja previzibil cum toti care incalca intr-un fel sau altul regulamentul incearca sa arunce cu praf in ochi si sa schimbe motivatia sanctiunii. Am mai mult respect pentru tine ca sa accept ca tu chiar crezi ca ti se cere sa te incadrezi in regulament din alte motive decat cele enumerate. Pe de alta parte, comentariile tale ulterioare au depasit de asemenea limitele regulamentului si ale respectului fata de ceilalti membri ai site-ului. Fiecare dintre noi are propriile sale convingeri; nu suntem aici sa discutam despre ele si cu atat mai putin sale impunem. Ai scris o poezie, chiar daca nu ar fi fost vorba despre limbaj, pe hermeneia nu incurajam abordarile in forta gen "nu pricepeti ce am scris aici, sunteti niste ingusti si incuiati, eu sunt mare si tare si mai cititi-ma cand voi fi publicat". Iti doresc tot binele din lume si toate cartile pe care ti le doresti si le meriti publicate, dar aceasta nu inseamna ca ai un drept sa "strigi" sau sa perorezi catre vreun membru al site-ului hermeneia. S-a propus suspendarea contului tau pentru aceste abateri, sper ca indiferent cum ar fi, scrierile tale si mai ales comentariile ulterioare sa revina la respectul pe care ni-l datoram unii altora. Iar un atac urmat de urarea "Sa ai pace" nu foloseste nimanui. Si sa stii ca numele meu de botez il poti gasi in pagina mea de autor de pe hermeneia.

interpretarea mea:
Trenul acela ar putea simboliza viața. Dincolo de viață, de geamurile deschise, e nimicul. Toți pasagerii vor dispărea la un moment dat cu bagaje cu tot. Bagajele pot fi evenimentele din viețile lor. Când trenul va ajunge la ultima stație, moartea, oamenii vor avea două alegeri: fie să creadă că moartea nu e sfârşitul a ceea ce înseamnă eu, fie sa plângă resemnați, considerând moartea finalul absolut. Concluzia este senzațională: fericiți sunt oamenii care nu se gândesc la moarte. Asta e interpretarea mea. Îmi place textul.

personal, îmi place "creşti in" - imaginea este suavă, gingaşă. e uşor suprarealistă:)

e-o poezie care m-a cam chinuit pentru ca o simteam aproape fizic si de cate ori credeam c-am prins-o, imi tot scapa. ma-ntreb uneori daca n-ar fi mai usoara terapia conventionala. :o)
multumesc, apreciez ca ti-ai facut timp si-ai citit.

Corina, Adriana, mulțumesc! textul nu este pentru a mă pune pe mine în valoare.

sau mi se pare mie?

"și pacientul scuipa în gând
ghemuit pe scaun ca un păun
avea părul
când țâșni în ultima întrebare"

chiar nu prind firul dintre intrebare si parul pacientului ghemuit...

scuze, n-am avut de ales, a trebuit sa citesc din moment ce apare in doua coloane, chiar, pe prima pagina. :)

Obsedantă această temă, cel puţin pentru mine. Ani de zile mi-am pus întrebări, am căutat răspunsuri în cărţi, în oameni, în mine însumi. În ultima vreme nu mai pun întrebări, nu mai aştept răspunsuri. Vreau să înţeleg, în profunzime, şi înţelegând să accept (??!!), ca pe un dat, acest comportament – manifestare – stare de Iudă. Cred că, încă de la începuturile sale, omenirea a avut parte de trădători şi de trădare. Se pare că acest avatar i-a fost inoculat omului odată cu blestemul ancestral. De mii de ani, metoda nu s-a modificat prea mult, chiar dacă tehnicile s-au perfecţionat, strategia a rămas aceeaşi!!
Se presupune că trădarea Iscarioteanului a dus la naşterea unei dogme noi. Poate fi asta o motivaţie, un argument, o scuză?? Dacă da, atunci nu acelaşi lucru putem spune despre trădătorul modern. Acesta este stăpânit de egoism, plin se sine şi incapabil de a-şi recunoaşte culpa, asemenea trădătorului biblic. Fără scrupule, închinător la “viţelul de aur” calcă în picioare tot ce-i iese în cale. Adesea se dă drept victimă. Este răzbunător, foloseşte căii oculte pentru atingerea scopului. Este total lipsit de conştiinţă. Am putea spune, că între conceptul biblic şi cel modern, privind acest tip de personaj, s-a produs o mare ruptură.
Am vaga impresie că în fiecare om trăieşte un Iuda…pentru că în epoca ipocriziei şi a falsităţii, ridicate la rang de lege, adevăraţii Iuda mişună peste tot. Ni s-a întâmplat tuturor, să fim trădaţi, măcar o dată, de cei cărora le-am oferit încrederea noastră. Din nefericire nu putem avea alături de noi numai pe cei care ne vor binele, dispuşi să ofere cel puţin tot atâta dragoste şi încredere pe cât primesc. Lumea e plină de prietenii false, de faţadă, din interes. Tragedia ni se pare uriaşă doar atunci când noi şi nu alţii suntem ţinta “lucrăturii”, atunci când simţim pe pielea noastră usturimea otrăvii. În rest, rămânem imuni la suferinţele altora!! Nu este şi asta o formă de trădare?!
Un lucru e cert: suntem trădaţi şi trădăm la rândul nostru, chiar dacă, de multe ori, nu ne dăm seama. Nu avem cum să anticipăm acest fapt. Dacă am putea să o facem, mulţi dintre noi nu s-ar mai înconjura de atâţia “prieteni”. Este trădarea o experienţă comună tuturor oamenilor???
Aceasta este întrebarea…
Cu stimă, I:P.V.